DIMENSIUNEA ORTODOXĂ A SOCIETĂȚII ORTODOXE NAȚIONALE A FEMEILOR ROMÂNE
Prezentare generală: Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române și legăturile cu Biserica Ortodoxă.
La 21 mai 1910, în localul societății Ajutorul Clerului Român din bulevardul Carol nr. 77, în Bucureşti, un grup de doamne din elita epocii, precum Alexandrina Gr. Cantacuzino, Zoe Gr. Râmniceanu, Maria I. Glogoveanu, Elena Odobescu, Sultana Miclescu, Irina Butculescu, Anastasia Gr. Philippescu (Filipescu), Esmeralda Manu, Elena Seulescu, Zoe Mandrea, Elisabeta (Zeta) Manu, Zoe Rosetti Bălănescu, Maria Timuş şi Eleonora Stratilescu au întemeiat Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR)[1]. SONFR a desfăşurat numeroase activități culturale, religioase, educative şi sociale mai bine de 38 ani.
Această asociație a întreținut legături constante cu Biserica Ortodoxă, care a sprijinit geneza ei, activitățile educative și inițiativele culturale ale membrelor SONFR. Astfel, Evghenie Humulescu, vicarul Mitropoliei Bucureşti, a dat binecuvântarea în momentul înfiinţării societății, iar Mitropolitul Primat Atanasie Mironescu a participat la primul congres al SONFR.[2]
Scopul SONFR, prezentat în Statute, era să dezvolte „cultura şi educaţiunea copiilor români, din punct de vedere religios şi naţional, aşa precum cere interesul patriotic”.[3] Pentru atingerea acestui scop, într-un ordin circular al Episcopului Romanului, Gerasmu – vezi anexa nr. 1, erau menționate metodele și activitățile SONFR, atât cele spirituale, cât și cele materiale: „Scopul şi-l va ajunge prin conferinţe religioase, de istorie, literatură naţională şi igienă; prin înfiinţare de grădini de copii, şcoale şi internate – altele decât ale Statului şi puse sub imediata priveghere a acelei Societăţi; prin înfiinţare de cursuri pentru adulţi; prin anchete amănunţite asupra stării morale şi materiale a orăşenilor şi sătenilor ortodocşi şi instrucţiunea religioasă a lor, făcându-se dări de seamă către comitetul central al Societăţii asupra stării religioase şi morale a credincioşilor; prin deşteptarea în ei a sentimentelor religioase şi patriotice; prin organizarea de petreceri pentru copiii de şcoală în zilele de duminici şi alte sărbători; prin luarea de informaţiuni asupra cauzelor pentru cari se trimit copii la institute străine; prin strângere de bani.”[4]
Preoți ortodocși s-au implicat și în realizarea Statutelor asociației, document elaborat de Dimitrie C. Butculescu, în urma discuţiilor cu membrii cooptaţi: episcopul Teodosie Ploeşteanu, Dimitrie Onciul, Ioan Scurtu, Simion Mehedinţi, Ştefan Negulescu, arhimandritul Scriban, S.S. Theodorescu (Amza) – vezi Statutele Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, anexa nr. 2.
Semnul SONFR – crucea cu panglică tricoloră, sugerează implicaţiile ei religioase. Astfel, chiar în Statute – art. 2, se precizează că mitropoliţii sunt preşedinţi de onoare ai societăţii, iar membrii ei puteau fi aleşi numai din persoanele de religie ortodoxă. În epocă, SONFR apare şi ca o reacţie la propaganda catolică, mai accentuată în Transilvania (unde asociația a avut puţine filiale), „religia străină”, în general, fiind considerată periculoasă pentru educaţia tinerelor fete. Această situație a fost comentată și de Angela Holban, membra comitetului parohial al Bisericii Albe din Calea Victoriei București, care propunea ca soluție crearea unui ordin religios ortodox cu scop educativ.[5] SONFR nu era însă o societate de propagandă religioasă exclusivă, ea fiind în primul rând interesată de colaborarea spirituală și materială cu clerul ortodox.
Sprijinul permanent de conducătorii Bisericii Ortodoxe a fost demonstrat de prezenţa şi cuvântările mitropoliţilor, chiar și ale patriarhului României la adunările generale şi congresele societăţii. Toate reuniunile importante ale SONFR, adunările generale și congresele, erau deschise printr-un discurs al unei autorități ortodoxe, fie președintele de onoare al societății, Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, fie vice-președentele, Theodosie Ploeșteanu, fie Mitropoliții Primați Arămescu Donici sau Miron Cristea, Iacov – Episcopul Dunării de Jos, Vartolomeu – Episcopul Râmnicului ș.a.
Pe de altă parte, asociaţia a promovat și o activitate de propagandă ortodoxă: a înfiinţat ora de reculegere, admisă şi de Ministerul Instrucţiunii Publice, după un program special de predare săptămânal, în toate şcolile societăţii din ţară, de la clasa I primară, la clasa a VIII-a secundară; s-a instituit concursul de religie la toate şcolile Societăţii Ortodoxe, ce aveau loc o dată pe an, în cursul lunii februarie; serbarea Duminica Ortodoxiei organizată în fiecare an, în toată ţara, de comitetele filiale şi parohiale – se ţineau predici, cuvântări şi erau depuse flori la mormintele eroilor.[6]
SONFR era o asociaţie formată din organe de conducere şi administraţie generale (Comitetul Central, Adunarea Generală şi Congresul societăţii) şi organe de administraţie locale (comitete parohiale şi comitete filiale).
Societatea Ortodoxă avea reprezentare naţională. La început au fost create filiale, adică organizaţii subordonate, pe lângă bisericile din Bucureşti, apoi în oraşe şi sate din Muntenia şi Moldova. Prima sucursală a fost întemeiată la Ploieşti, de Lelia Candiano, soţia generalului Alexandru Candiano-Popescu.[7]
Societatea a organizat şi comitete parohiale – parohiile reprezintă cele mai mici diviziuni ecleziastice din structura administrativă a Bisericii Ortodoxe. Autoritățile ortodoxe locale, de exemplu Episcopia Romanului, au colaborat cu SONFR în procesul de înființare a comitetelor parohiale urbane și rurale. În ordinul circular din 17 iulie 1910 se menționa că: „La lucrul acesta este chiemat, ca ajutor și clerul parohial, care va trebui să iea parte în comitet și la activitatea societăței, în care rolul de căpeteneie, diriguitor și precumpănitor îl au femeile române.”[8] Prin Regulamentele pentru comitetele parohiale[9] –vezi anexa nr. 3, create de SONFR, aflăm rolul acestor organizaţii. Ele realizau înscrieri de membri, anchete privind starea morală sau materială a enoriaşilor, propagandă pentru societate, organizau duminicile şi sărbătorile ortodoxe, strângeau cotizaţiile şi alte subscripţii. Membrii comitetelor parohiale erau toți preoții și educatorii din enorie, președinte era o doamnă localnică, iar vice-președinte era parohul.
Documentele referitoare strict la activitatea parohială a SONFR, păstrate la Arhivele Naționale, sunt numeroase și oferă informații cu privire la activitățile desfășurate de către comitetele parohiale din București și din țară (comitetelor parohiale li s-a cerut elaborarea unui proces-verbal cu activitățile trimestriale, semnat de președintă și casieră)[10]. Parohiilor bucureștene îi aparțin cele mai multe și mai semnificative documente: anunțuri, invitații la diferite serbări, procese-verbale trimestriale și anuale, fotografii – vezi anexa nr. 4.
Unele documente se referă la înființarea comitelor parohiale în diferite județe ale țării, precum Ilfov, Prahova, Dâmbovița, Teleorman ș.a. Astfel, aflăm că la 14 decembrie 1910, în județul Teleorman, s-a organizat un comitet parohial al SONFR, sub conducerea preotului Dumitrache Voinescu, având obiectivul de a întemeia o grădină de copii.[11] Multe comitete parohiale au fost înființate la București. De exemplu, la 13 iunie 1910, preotul Emanoil Economu, parohul Bisericii Sf. Nicolae „Șelari”, a fost președintele adunării de constituire a comitetului parohial, la fel și preotul Dimitrie Vasilescu, parohul Bisericii Ghencea, în ziua de 14 iunie – vezi anexa nr.5.[12]
Sub președenția Anastasiei Filipescu, vice-președinte fiind arhiereul Teodosie Ploeșteanu, actele SONFR atestă existența următoarelor comitete parohiale: Ceauș-Radu, Spirea Veche, Cuibul cu Barză, Sf. Ilie Gorgani, Ghencea, Sf. Voievozi, Polizu (Dușamea), Bărbătescu Vechi, Sf. Vineri Nou, Silvestru, Icoana, Sf. Niculae Calea Victoriei, Biserica Albă (Darvaș), Sf. Vasile Calea Victoriei, Amzei, Mavrogheni, Ion Moși, Visarion, Precupeți Vechi, Precupeți Noi, Dichiu Firchilești, Stejari, Dumitru Colentina, Manea Brutaru, Popa Kițu, Sf. Ionică, Batiștei, Călărași, Olari, Iancu Nou, Iancu Vechi, Popa Soare, Hagiu, Sf. Vineri Hereasca, Delea Veche, Delea Nou, Oboru Nou, Negustori.[13]
Într-un raport al Alexandrinei Cantacuzino, preşedinta generală a SONFR din anul 1918, preciza că dacă în anul 1919 erau 18 filiale, în anul 1929 se ajunsese la 48 filiale în provincie şi 39 de parohii în Capitală.[14] Au fost cazuri și de filiale parohiale înființate mai târziu, în anii ‘30, de exemplu filiala Popa Rusu a fost întemeiată în ziua de 5 decembrie 1937, din îndemnul părintelui paroh Bucur şi a d-nei comandor Herter. Această filială a obținut fonduri prin conferințele ținute de dr. Paulian și a desfășurat numeroase acțiuni caritabile.[15]
Fondurile SONFR proveneau din donaţii, subscripţii, cotizaţii, valori mobiliare şi imobiliare, beneficii din concerte religioase, conferinţe, serbări culturale etc.. SONFR nu era subvenţionată de stat, fiind „o Societate culturală, iar asistenţă şi ocrotire acordăm numai din fondurile ce avem disponibile şi este limitată la elevele de la şcolile sau căminele noastre”.[16] Uneori însă societatea obţinea şi ajutoare de la stat, aşa cum demonstrează și numeroase cereri ale SONFR.[17]
Este interesant de analizat lista donatorilor pentru biserica din Mărăşeşti şi aflăm că cea mai importantă sumă donată aparţine Bisericii Ortodoxe. Printre donatori s-au mai remarcat Banca Naţională a României, Casa Regală, Ministerului de Interne, principesele Alexandrina Gr. Cantacuzino şi Olga Sturdza. Au mai contribuit cu donaţii şi Academia Română, numeroase membre ale SONFR şi militari.[18] Aşa cum s-a văzut, multe donaţii în bani erau din partea Casei Regale a României (regina Maria donând 1000 de lei în anul 1915 unor grădini de copii ale SONFR; la fel a procedat şi Regina Mamă Elena), a mitropoliţilor sau episcopilor români (în 1913, Mitropolitul Primat donând 3000 lei)[19], a Alexandrinei Cantacuzino, a Olgăi Sturza. Dar au existat şi donaţii de cărţi, chiar de biblioteci întregi (de exemplu, «Biblioteca Maria şi Nicolae Predescu»)[20].
Alte activităţi aducătoare de venit au fost loteria şi bazarul, organizate anual și de comitetele parohiale, vânzarea de mărţişoare cu efigia lui Ştefan cel Mare (1916) ş.a.
O statistică aproximativă din anul 1940 menţiona că erau înscrişi în SONFR, 26.000 membre din toată ţara, din toate categoriile sociale, de vârste şi profesii diferite.[21]
Conducerea SONFR era una colectivă, în anul 1910 fiind asigurată Anastasia Filipescu, președintă, arhiereul Teodosie Ploeşteanu, vice-președinte, Maria Glogoveanu, secretara, Zoe Râmniceanu, casiera. Funcţia de președintă, de prezidentă generală a SONFR a fost îndeplinită de: Anastasia Gr. Filipescu (1910–1918), Alexandrina Gr. Cantacuzino (1918–1944, cu mici întreruperi), Maria Soare (1944–1945) şi Ioana Ralea (1945–1949).
Cea mai reprezentativă lideră a SONFR a fost Alexandrina Gr. Cantacuzino, care s-a născut la 20 septembrie 1876, la conacul familiei Pallady (tatăl fiind locotenentul Theodor Pallady, participant la Războiul de Independenţă, iar mama – Alexandrina Kreţulescu, ambii din familii boiereşti), din comuna Ciocăneşti, judeţul Ilfov. Rămasă orfană de mamă din copilărie, ea a fost crescută şi educată în Franța de o mătuşă din familia Ghica. A arătat interes pentru limbi străine, istorie, retorică şi economie.
În anul 1899, Alexandrina Pallady s-a căsătorit cu politicianul Grigore G. Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Gr. Cantacuzino (Nababul) şi al Ecaterinei Băleanu. Politician conservator, Grigore G. Cantacuzino (1872-1930) a fost ministru secretar de stat, senator, director al ziarului „Voinţa Naţională”. A fost mereu alături de SONFR, a cărei activitatea a sprijint-o prin donaţii. Grigore şi Alexandrina Cantacuzino au avut trei copii: Gheorghe, Constantin şi Alexandru.
Alexandrina Cantacuzino a făcut parte din diverse asociaţii, care militau pentru îmbunătăţirea situaţiei femeii române. Dintre asociaţiile feministe pe care le-a creat și coordonat, menţionăm Consiliul Naţional al Femeilor Române, Asociaţia „Casa Femeii”,„Solidaritatea”,„Ţesătoarea”, „Uniunea Intelectuală Română”, „Mica Inţelegere Feminină”.
Feminismul Alexandrinei Cantacuzino a fost mai ales de inspiraţie religioasă. Biserica era păstrătoarea credinţei, în vreme ce familia asigura transmiterea tradiţiei. Nimic nu era de schimbat în această privinţă. Aşa cum „ortodoxismul a fost, este şi va rămâne scutul binecuvântat al neamului românesc”[22], mamele, care singure ştiu secretul organizării vieţii familiale, „sunt chemate a fi marile conducătoare ale sufletului românesc”.[23]
Feministă convinsă, Alexandrina Cantacuzino, a sprijinit, din fonduri proprii, mişcarea de emancipare a femeii române. Ea a întreţinut 33 de şcoli pentru fete (de exemplu, Institutul Tinerelor Fete din Bucureşti, cu 400 eleve, un externat, un curs secundar cu şcoala de comerţ), cămine pentru băieţi şi fete de liceu, 30 de biblioteci populare. De asemenea, a trimis peste 5000 de cărţi în Basarabia.[24]
Numeroasele articole, discursuri, comunicări, publicate în limba română sau franceză, i-au asigurat o reputaţie incontestabilă de feministă. Prin călătoriile sale în Franţa, Egipt, India, Grecia, Bulgaria, Maroc, Turcia, Ierusalim, America, ea a răspândit informaţii despre feminismul românesc.
Lupta pentru emanciparea civilă şi politică a femeii a înregistrat noi dimensiuni și în spațiul românesc după Primul Război Mondial, nu a fost un curent sau o modă a influenţei străine. La noi, spre deosebire de Occident, s-a tot discutat contradictoriu această problemă şi s-a hotărât treptat, independenţa economică, apoi politică şi ridicarea culturală a femeilor române.[25]
Multe membre ale SONFR au rămas în istoria feminismului românesc, printr-o activitate multilaterală, incluzând creaţia literară, istorică, medicală şi desigur, asistenţa socială şi culturală a copiilor, a femeilor, a populaţiei sărace. Deosebit de active și creative au fost feministele: Calypso Botez, Zoe Râmniceanu, Elena Meissner, Maria I. Glogoveanu, Elena Odobescu, Ana Florescu, Zefira col. Voiculescu, Sevastia Davidescu, Maria Georgescu, Maria Predescu, Ecaterina Popescu Tudor, Alexandra Pauly, Zefira col. Voiculescu, Lucretia Brancovici, Ecaterina Dumitrescu, Eugenia Mavruz Maria Soare, Elena Nicolaide, Maria Timuş, Aida Vrioni, Adina Vineş ş.a.
Colaborarea Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române cu Biserica Ortodoxă în anii interbelici.
SONFR s-a implicat în mai multe direcţii, în special cele cu rol educativ și religios. Astfel, în toată perioada existenţei sale, societatea s-a preocupat de înfiinţarea de şcoli, de diferite profile, şcoli primare pentru copii şi şcoli pentru adulţi, licee teoretice şi comerciale, şcoli profesionale şi de industrie casnică, grădiniţe de copii, cantine, cămine şi internate şcolare.
Totodată, SONFR a organizat serbări (Duminica Ortodoxiei, Ziua Mamei – pentru prima dată s-a sărbătorit în anul 1928), conferinţe cu scop moral, religios şi naţional, susţinute de personalităţi din viaţa ştiinţifică, politică sau artistică a epocii, concursuri, expoziţii (de exemplu, târgul de industrie casnică rurală din 1940, expoziţia de scoarţe, ţesături şi cusături româneşti din iunie 1941), bazare şi loterii (anual), colecte şi chete publice cu scop educativ, concerte religioase, de muzică simfonică.
În acest context, parohiile SONFR aveau programe prin care încercau să înfiinţeze sau să patroneze şcoli, colonii şcolare, biblioteci, să organizeze concerte religioase, bazare, festivaluri şi conferinţe. Într-o adresă către doamnele prezidente ale comitetelor parohiale din 16 octombrie 1911, președinta SONFR, Anastasia Filipescu sublinia „frumosul nostru scop de a întemeia grădini de copii, biblioteci populare, cursuri de religie, de analfabeți și internate unde copii noștri să găsească o adevărată creștere națională”.[26]
Prima adunare generală a SONFR a avut loc la 31 mai 1910, în localul societăţii „Ajutorarea clerului român”, bulevardul Carol nr. 77,[27] iar primul congres în anul 1911, în Sala rotundă a Palatului Patriarhiei, fiind prezenţi şi membrii ai guvernului.[28] La acest eveniment au participat și Nicolae Iorga (conferinţă despre valoarea tradiţiilor naţionale în educaţia femeilor), arhiereul Teodosie Ploeşteanu, profesorul universitar Simion Mehedinţi.[29]
Membrele SONFR promovau legătura dintre şcoală–familie–biserică şi acordau educaţiei un rol fundamental într-o societate modernă. Ideea centrală a SONFR era: „educaţia fetelor este temelia societăţii, temelia statului”.[30] Se dorea pentru fete o educaţie intelectuală, morală, civică şi patriotică.
Având acest scop, activitatea didactică a SONFR s-a desfășurat conform legislaţiei şcolare care funcţiona în România. Astfel, Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii Publice în anul 1910, decidea ca toate grădinile de copii proprii să intre sub supravegherea şi administraţia SONFR. După vreo patru ani, societatea construia primele două localuri proprii.[31] Din corespondenţa cu filialele reiese grija pentru înfiinţarea şi înzestrarea şcolilor cu: local, mobilier, cadre didactice bine pregătite.
În România funcţionau şi şcoli catolice. Alexandrina Cantacuzino a hotărât înfiinţarea de şcoli ortodoxe pentru educaţia tineretului în spiritul moralei creştine tradiţionale, dar a introdus şi manuale, programe din Franţa, Anglia, cu un conţinut ştiinţific de nivel european, promovând schimbul de idei între şcoala românească şi cea occidentală. Elevi şi profesori francezi au vizitat licee de fete ortodoxe ale SONFR şi s-au convins de nivelul lor educativ. De reţinut şi faptul că în şcolile SONFR funcţionau capele, deci baza educativă era ortodoxismul.
La 17 septembrie 1912 s-a inaugurat, în strada Principatele Unite numărul 63, primul institut al societăţii, adică prima şcoală ortodoxă de fete numită „Institutul de Domnişoare”, în prezenţa reginei Elisabeta, a lui Spiru Haret şi a altor personalităţi. Aici funcţionau şcoala primară, liceul complet cu secţiuni de liceu clasic–modern şi real şi curs liber. La acest institutul, lecţiile de istorie au fost predate şi de către A. D. Xenopol, N. Iorga. Acolo veneau frecvent Octavian Goga, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu.
Preşedinta SONFR, Anastasia Filipescu susţinea despre SONFR că „nu suntem o societate de binefacere, ci o societate culturală cu deviza prin noi înşine, adică să căutăm să desvoltăm cultura naţională şi patriotică, în toate păturile sociale şi în acest scop am înfiinţat întâi grădini de copii în număr de trei în capitală, una la Ploeşti, una la Azuga, una la Târgu–Ocna şi acum alta se va deschide la Iaşi. În aceste localuri se adăpostesc 600 copii sărmani aparţinând clasei muncitoare…”.[32] Totodată, arăta că s-au acordat copiilor din familii sărace în anul 1912, 6 burse, iar anul în 1913–1914 se dorea înfiinţarea a încă 5 burse pentru clasele primare, numai pentru membrii societăţii şi anume: trei burse pentru Capitală, una pentru Iaşi şi una pentru judeţul Prahova.
Tot cu rol educativ, religios-moral şi cultural, SONFR a organizat şi conferinţe, cu participarea a numeroase personalităţi din toate domeniile, preoţi, istorici, scriitori, doctori, profesori, avocaţi, precum: arhimandritul Iuliu Scriban, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Onciul, Simion Mehedinţi, Petre Andrei, Nichifor Crainic, ceea ce a determinat o asistenţă numeroasă. Multe conferinţe au fost susţinute de membrii ai SONFR, de exemplu profesorii Dimitrie Caracostea şi Alexandru Oteteleşeanu, avocatul Popescu Tudor, feministele Elena Odobescu şi Calypso Botez sau de către principesa Alexandrina Cantacuzino. Ca tematică a conferinţelor, de reţinut teme precum: rolul credinţei şi a ortodoxismului în toate manifestările vieţii, influenţa culturii creştine asupra societăţii, dar şi problematica familiei.
Comitete parohiale au organizat diverse acțiuni educative, religioase, culturale, de exemplu, parohia Popa Chițu, la 27 februarie 1911, a organizat un festival artistic muzical.[33] De asemenea, parohia Nicolae Tabacu a patronat un festival artistic la 16 aprilie 1911[34], iar la 25 noiembrie 1911 a inaugurat bibioteca populară nr. VIII „Vladimir Blaremberg”, deschisă de SONFR la școala de fete „Tabaci” din București. O serie numeroasă de matinee, șezători, concerte, au fost organizate de comitetul parohial Știrbei-Vodă, sub conducerea domnișoarelor Moșoiu în anii 1911-1915.[35] În ajutorul unor muzicanți orbi, gravi bolnavi, comitetul parohiei Sf. Voevozi, condus de doamna doctor Constanța H. Botescu, a organizat la 31 ianuarie 1912, la Palatul Ateneului, un mare concert de caritate – vezi anexa nr.6.[36]
La 23 noiembrie 1913,a avut loc deschiderea celui de-al treilea congres al SONFR, printr-un te deum la Mitropolia din Iași. La congres au participat delegaţi veniţi din Transilvania: protopopul Borzea de la Făgăraş, protopop Deculescu de la Alba Iulia, părintele N. Bălan, secretarul mitropoliei Maria Nica din Feldioara, protopopul Ghibu, delegatul Mitropolitului Melţianu al Transilvaniei. Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, a arătat însemnătatea acestei zile pentru ortodoxism „care strânge laolaltă toate sufletele româneşti de pretutindeni, deoarece delegaţii fraţilor noştri, cari sunt sub alte stăpâniri, au venit să se apropie de noi sub scutul bisericii ortodoxe”. Protopopul Ghibu, foarte emoționat, a declarant că „toţi românii ce trăiesc sub alte stăpâniri, se simt că sunt trup din trupul nostru, carne din carnea noastră, suflete din sufletul nostru şi nimic şi nimeni nu ne poate despărţi, spunând:
Eu ţi-s frate
Tu ‘mi eşti frate.
Într-amândoi un suflet bate.”[37]
La 22-23 noiembrie 1914, la Bucureşti, în sala Ateneului Român, s-au desfăşurat congresul anual al SONFR, cu participarea Mitropolitului Primat, Arămescu Donici, care a lăudat și a făcut donații societății. La acest congres a participat şi Pimen, Mitropolitului Moldovei, iar la congresul din anul 1915, Emil Petrescu, primarul Capitalei.
Comitetele parohiale au reușit să deruleze diverse evenimete și în anii Primului Război Mondial. Astfel, la 22 februarie 1915, comitetul parohial „Cuibul cu barză” a organizat o șezătoare literară și muzicală -a participat și poetul Victor Eftimiu –vezi anexa nr. 7[38]. La 24 mai 1915, în contextul desfășurării celei de-a V-a adunare generală a SONFR, doamnele conducătoare de comitete parohiale au prezentat rapoarte. De exemplu, Eloisa Simon a citit darea de seamă asupra parohiei Popa–Chiţu din Capitală, iar Steliana Ionescu – raportul filialei Cărămidarii de Jos, unde propunea ca societatea să organizeze anual trei conferinţe de morală: una la Crăciun, una în carnaval şi alta la Paşti. Ana Manoil a citit raportul parohiei Silvestru din Capitală.[39]
La 21-22 noiembrie 1915, la București a avut loc al cincilea congres al SONFR, iar arhimandritul Iuliu Scriban, unul din membrii reprezentativi ai societății, a susținut darea de seamă asupra secţiunilor din provincie şi parohiilor din Bucureşti, raportul asupra mersului Institutului, acela asupra mersului grădinilor de copii cum şi a bibliotecilor populare. El și-a încheiat cuvântarea făcând apel la solidaritatea sufletească a tuturor românilor.[40]
În anii Primului Război Mondial, SONFR a urmărit continuu să asigure ajutoare pentru orfani (a creat societatea „Ocrotirea Orfanilor de război”), „supe populare” pentru săraci subvenţionate prin donaţia lui Grigore G. Cantacuzino de 20 000 lei. Societatea a susţinut un mare spital de chirurgie (Spitalul 113), subvenţionat de Banca Naţională şi instalat în localul Institutului SONFR, din strada Principatele Unite nr. 63.[41] Spitalul 113 a început să funcţioneze din 23 august 1916, fiind compus din trei servicii de chirurgie, două săli de operaţie, patru săli de pansamente, o farmacie, celule de izolare pentru boli contagioase, cu autoclave, etuvă, băi, serviciu de deparazitare, spălătorie, capelă şi sală de serbări. Au mai fost realizate şi un cinematograf, spectacole săptămânale, cursuri de adulţi, bibliotecă, atelier de coşuri şi rogojini, toate pentru refacerea şi stimularea răniţilor.[42] Și comitetul parohial Sf. Apostoli, condus de Alexandra Pauly a contribuit la îngrijirea răniților, la organizarea serbărilor de Crăciun.[43]
Implicarea religioasă a SONFR s-a evidenţiat și prin sprijinirea redobândirii moaştelor Sf. Dumitru, care au fost furate de nişte bulgari la 17 septembrie 1918, asociaţia fiind cea care a accelerat operaţiunea regăsirii şi a primirii în Bucureşti a acestor relicve sfinte.[44]
În perioada august 1916–iunie 1919 nu s-au mai ţinut adunările generale şi congresele SONFR, România fiind împărţită şi sub ocupaţie.[45] Ca preşedintă generală a SONFR a fost numită, după ocuparea Bucureştilor, conducătoarea secţiei Iaşi, Olga Sturza, pentru a ţine legătura cu provinciile istorice libere.[46] Pe de altă parte, grădinile de copii, chiar şi Institutul din Bucureşti, cu altă locaţie, au continuat să funcţioneze.
Considerată partea cea mai însemnată a activităţii Societăţii Ortodoxe din anii Primului Război Mondial, organizarea lagărelor de prizonieri din Capitală, a fost o sarcină pe care SONFR şi-a luat-o din proprie iniţiativă, din primele ceasuri ale sosirii prizonierilor români în Bucureşti. În anul 1916, asociaţia singură a întâmpinat greutăţile de aprovizionare şi hrană zilnică a celor 6000 de prizonieri ce se găseau în Capitală. Iar când societatea „Crucea Roşie” le-a luat sub ocrotire, tot membrele Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, principesa Alexandrina Gr. Cantacuzino, Zoe Gr. Râmniceanu şi Elena Greceanu, au rămas responsabile cu îngrijirea acestor lagăre. Au reuşit să limiteze epidemia de tifos exantematic, care graţie măsurilor ce s-au luat, a fost destul de redusă în Capitală. S-au împărţit de către Comitetul SONFR prizonierilor români bani, obiecte şi alimente în valoare de 58000 de lei, de la 29 noiembrie 1916 până la 1 ianuarie 1918, iar de sărbători au asigurat prizonierilor serviciu religios, precum şi cadouri (cozonaci, cârnaţi, obiecte de îmbrăcăminte).[47]
Aceste importante și numeroase servicii umanitare ale SONFR au fost remarcate și recompensate și de către autorități, astfel la 23 noiembrie 1918, regina Maria, principesa Elisabeta şi generalul Henri Berthelot au vizitat sediul SONFR, din strada Principatele Unite nr. 63, unde funcţionase Spitalul 113. A avut loc o slujbă la capela institutului şi o recepţie dată de Alexandrina Cantacuzino. Generalului Henri Berthelot i s-a înmânat un pergament semnat de 100 de membre ale SONFR, mulţumindu-i-se pentru eliberarea Bucureştiului.
La 8–9 iunie 1919, după sfârşitul războiului, au fost organizate adunarea generală şi congresul SONFR la Bucureşti, în localul Institutului din strada Principatele Unite nr. 63, invitate fiind delegatele „Reuniunii Femeilor Române din Transilvania, Bucovina şi Basarabia”. S-a vorbit mult despre unire, despre crearea României Mari.[48] La această adunare generală, au onorat societatea prin participare, primarul Capitalei, C. Hălăuceanu, reprezentanţi ai guvernului I.I.C. Brătianu, George Mârzescu, Ştefan Ciceo Pop, Vasile Goldiş şi Ion Inculeţ. Mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei a propus atunci societăţii implicarea în construirea mausoleului de la Mărăşeşti. În atmosfera Unirii şi Liga Culturală propunea Societăţii Ortodoxe în anul 1919, federalizarea societăţilor culturale şi naţionale din Vechiul Regat şi mai ales din provincie.
În anul 1919, la congresul SONFR, Mitropolitul Moldovei, Pimen a salutat participanții în care vedea reprezentată toată suflarea românească din Ardeal, Bucovina şi Basarabia şi le-a spus: „Bine aţi venit fiicele neamului nostru din ţările surori; uniţi-vă cu toate ca să lucraţi pentru strălucirea României Mari. Salută cu respect armata, graţie căreia ne găsim cu toţii laolaltă”.[49]
Conducerea societăţii a început, chiar din anul 1919, să acţioneze în vederea construirii unui mausoleu în amintirea victorioaselor lupte de la Mărăşeşti şi a victimelor războiului. S-a hotărât construirea în subsolul clădirii a unei cripte mortuare şi a unui mare cavou, totodată ridicarea unei biserici. Timp de 19 ani s-a muncit pentru ridicarea Bisericii Neamului de la Mărăşeşti, iar construirea monumentului a durat din 1923 până în 1938. SONFR a desfăşurat o activitate deosebită pentru ridicarea Masoleului Biserica Neamului de la Mărăşeşti. A obţinut 20 ha teren, donaţie de la George Ulise Negroponte, a organizat numeroase chete publice pentru a aduna banii necesari construcţiei. La construcţie, a promovat profesionişti, precum inginerii Constantin Proske şi G. Cristinel, sculptorii Ion Jalea şi Cornel Medrea ş.a.
O parohie cu o amplă și diversă activitate a fost parohia Lucaci[50], al cărui perimetru cuprinde bisericile Lucaci, Mina-Vergul, Ceauş-Radu şi Udricani. Înființată la 21 martie 1919, aceasta a fuziunea cu Societatea „Îndrumarea și ocrotirea copiilor”, care a adus o proprietate în Carmen Sylva (Techirghiol), unde parohia a deschis o colonie de fete, prima de acest model în cadrul SONFR. La Carmen Sylva, membrii parohiei Lucaci au ridicat o bucătărie, au reparat pivniţa, au adus maşină de gătit, bănci, mese, lavabo, rezervor de apă, au curăţat casa, au cumpărat pături şi cuverturi, icoane, vase pentru bucătărie etc.
Parohia Lucaci, prin preotul Gr. Criveanu, preşedinta Sevastia Davidescu – nepoata lui Andrei Mureşanu – a organizat anual bazare de ceramică, ceaiuri dansante, diferite serbări mai ales la Carmen Sylva, ajutor pentru soldaţii răniţi, cadouri cu haine pentru copii săraci cu ocazia serbătorilor de Crăciun. În anul 1928, a murit Sevastia Davidescu și s-a ales un nou comitet: Zefira col. Voiculescu ca preşedintă, vice-preşedinte – preotul Constantin Moldovan, consilier referent al Patriarhiei, casieră Elena Orghidan, secretară Lucreţia Brancovici, membre active: Elena g-ral Stângaciu, Natalia Culea, Lucreţia Alexandrescu. Bazarul de ceramică, primul de acest gen, a fost organizat din 1929, în Târgul Moşilor. Asemenea bazare s-au organizat în fiecare an cu scopul obţinerii de fonduri pentru activitatea societăţii, pentru întreținerea grădinii de copii, cadourile de Crăciun. La fel au fost organizate şi ceaiuri dansante, concerte religioase la Bucureşti.
Și alte comitete parohiale au contribuit la culturalizarea Bucureştilor și sprijinirea familiilor nevoiașe, astfel parohia Oţetari a organizat serbări și „producţiuni artistice”, iar parohia Sf. Apostoli a avut mereu în grijă grădina de copii „Ecaterina şi Grigore Cantacuzino”, copii săraci sau soldaţii răniţi în război.[51] Liderele acestor parohii au rămas în istorie și prin donații importante, de exemplu Maria Predescu, președinta parohiei Oțetari, de la înființare în 1912, până la moartea sa în 1938, a dăruit societății biblioteca sa și sume de bani. Alte lidere active și devotate au fost Ecaterina Popescu Tudor, Alexandra Pauly din parohia Sf. Apostoli, Sevastia Davidescu, Zefira col. Voiculescu, Lucretia Brancovici, Ecaterina Dumitrescu, Eugenia Mavruz din parohia Lucaci.
La Bucureşti, serbările Crăciunului au fost întotdeauna înzestrate de către comitetele parohiale şi de institutele SONFR cu daruri pentru copii din grădiniţe, dar şi unor persoane din închisoarea Văcăreşti, Azilul de noapte, Azilul de Bătrâni, spitale.[52]
În anul 1920, la 12 şi 13 iunie, s-au desfăşurat adunarea generală, iar apoi congresul SONFR, în sala Fundaţiei Carol I, sub preşedinţia Mitropolitului Primat, Miron Cristea. Mitropolitul a rostit o cuvântare în care arată rolul femeii în dezvoltarea neamului, lăuda pe bunele creştine, care într-un ceas de grea cumpănă, au luat apărarea bisericii străbune: „Viitorul este în mâna femeilor, pentru că ceea ce devine omul, aceea el devine pe urma mamei sale, oameni cu suflet nobil au avut mame nobile şi evlavioase; furtunile, suferinţele trec şi omul se întoarce la religia sa, la acea credinţă pe care a învăţat-o de pe buzele mamei sale, de aceea dea Domnul să păstraţi de-a pururea credinţa.”[53]În acest context, Alexandrina Cantacuzino, prezentând raportul Comitetului Central, a apreciat că societatea se dezvolta prin înfiinţarea unui institut la Vaslui, cumpărarea unui local la Galaţi, a palatului Sturza din strada Lascăr Catargi la Iaşi și a imobilelor din strada Ştirbei Vodă şi din Calea Moşilor în București.[54]
La congresul SONFR din 1921, preotul Stanca, din Sebeşul Săsesc, a citit raportul care menționa că filiala de curând înființată, avea 500 membri printre ţărani, ajută şi ocroteşte copii ţăranilor. Alexandrina Gr. Cantacuzino a mulţumit întreg comitetului sebeşan, pentru activitatea sa şi a donat 5000 lei acestei filiale.[55]
O inițiativă remarcabilă a parohiei Cărămidarii de Jos, din București, înregistrată la 8 martie 1922, a fost strângerea de fonduri pentru construirea unui „cămin moral, cultural și economic al parohiei Cărămidarii de Jos”[56].
La adunarea generală a SONFR din 23 iunie 1923, de la Galați, doamna Radovici, o reprezentantă a parohiilor din Capitală, a arătat scopul organizării parohiilor, sprijinul pe care acestea îl dau secţiunii grădinilor de copii. Ea a prezentat o dare de seamă a parohiei Sfinţii Apostoli, unde evidenția suma de lei strânsă pentru restaurarea Bisericii Sfinţii Apostoli din Capitală, considerată monument istoric, naţional.[57]
La 19 august 1923 a avut loc punerea pietrei de temelie la Biserica Neamului de la Mărăşeşti. Ceremonia religioasă a început printr-un mare parastas pentru odihna vitejilor morţi pentru patrie, oficiat de către Mitropolit Pimen al Moldovei şi Sucevei înconjurat de episcopii: Romanului, al Cetăţii Albe, al Buzăului, Alba Iulia, arhimandritul Justinian, stareţul Mănăstirii Cernica, de către numeroși preoți: D. Georgescu, Florescu, Păunescu reprezentanţii clerului Capitalei şi protoerii judeţelor din Moldova. A urmat sfinţirea temeliei Mausoleului şi punerea pietrei de temelie.[58]
Lidera SONFR, Alexandrina Cantacuzino a reușit, prin atitudinea și inițiativele sale umanitare, să stabilească relații și cu autorități religioase din diferite țări. Astfel, la 2 octombrie 1924, Patriarhul Damianas al Ierusalimului, însoţit deArhiepiscopul Dosotei şi mai mulţi prelați, a venit la Institutul Societăţii din str. Principatele Unite 63, fiind faţă întreg Comitetul Central al SONFR, direcţiunea, corpul profesoral şi elevele Institutului şi a remis Marele Cordon al Ordinului Sf. Mormânt asociației, precum şi Alexandrinei Cantacuzino, acelaşi ordin în gradul de ofiţer. De asemenea, membrii Comitetului Central al SONFR au primit – crucea de ofiţer, profesorii asociației din Capitală – crucea de cavaler, iar celei mai distinse dintre elevele fiecărei clase, crucea de aspirantă. Patriarhul a ţinut o cuvântare în care a arătat meritele Societăţii Ortodoxe la recunoştinţa ortodoxismului întreg.[59]
În anul următor, a vizitat Bucureştii, dr. Bare, reprezentantul episcopului din Canterbury, care venise pentru a stabili legăturile de prietenie între biserica română şi biserica anglicană. Totodată, Raoul Allier, decanul Facultăţii de teologie din Paris, a ţinut o conferinţă la Fundaţia Carol I despre Rostul educaţiunei religioase pentru pregătirea tineretului. Tot în cursul acestui an, şcolile SONFR din Capitală au fost vizitate de diferite personalităţi străine, printre care feminista Avril de Sainte Croix, preşedinta Consiliului Naţional Francez şide delegate ale Micii Înţelegeri Feminine din Cehoslovacia, Polonia, Grecia şi Iugoslavia. Membrii ai societăţii „Astra” din Sibiu, venind în Capitală, au fost primiţi la Institut cu o deosebită solemnitate, delegaţii amintind sprijinul dat de Societatea Ortodoxă operelor culturale din Ardeal, în lupta lor contra politicii antiromâneşti a guvernului maghiar înainte de Războiul pentru unitatea neamului.[60]
SONFR a înfiinţat o „Societate Ortodoxă a Femeilor Bălgare” la Sofia şi dorea să înfiinţeze o alta în Iugoslavia, pentru coordonarea şi omogenitatea unei acţiuni de propagandă ortodoxă în toate ţările ortodoxe.
Se forma astfel un front contra duşmanilor bisericii ortodoxe, care era considerată pavăză naţională şi spirituală.[61]
La Congresul SONFR de la Cluj (1926) s-a discutat problema reorganizării seminarilor, tot aici despre construirea catedralei la care contribuia şi asociația, iar la Chişinău (1927) despre lupta împotriva diferitelor secte – comunicare a profesorului Ispir.
O atitudine comună cu cea a bisericii ortodoxe a manifestat această asociație în problema Concordatului. SONFR a protestat, împreună cu reprezentaţii bisericii, împotriva Concordatului cu Vaticanul din 1927, care a fost votat de parlament în 1929 şi garanta Bisericii romano-catolice deplina libertate de a comunica direct cu Vaticanul fără controlul statului român.[62] Lupta dusă de Societatea Ortodoxă în chestiunea Concordatului, ridicarea prestigiului clerului prin conferinţe, broşuri, organizarea învăţământului religios în şcoală, care a culminat prin înfiinţarea orei de reculegere şi întemeierea de capele la institutele din Bucureşti, Craiova şi Iaşi, pregătirea tineretului şi ocrotirea lui prin noul cămin, înfiinţat în anul 1934 la institutul întemeiat în Capitală, învederează o muncă intensă în favoarea ortodoxismului.
În 1928, la al XVII-lea congres anual al SONFR, ţinut în aula Fundaţiei Carol I din Capitală, s-a raportat formarea de noi comitete filiale la Sulina, Letea-Nouă, în judeţul Bacău, şi în Transilvania la Gherla, Buziaş, Huedin, iar în Capitală parohiile: Biserica Albă, Icoanei, Manea Brutaru, Sft. Gheorghe Nou, Niculae Tabacu, Biserica Doamnei, astfel că în acest an s-a ajuns la 36 filiale în ţară şi în Capitală 32 comitete parohiale.[63] În Bucureşti s-a pus piatra de temelie Externatului secundar şi comercial „Zoe Dr. Râmniceanu” al Societăţii Ortodoxe; în cartierul Rahova s-a deschis o grădină de copii din donaţia lui Gh. Gr. Cantacuzino, iar cea din Floreasca a fost modernizată. În general, se constată o evoluţie ascendentă a SONFR „s-au săvârşit progrese simţitoare în ţinerea socotelilor, a bilanţurilor, a arhivei, a secretariatului şi a contabilităţii”.[64]
O inițiativă deosebită a aparținut filialei parohiale Sf. Vasile, care cu ocazia sărbătorilor de Paști din anul 1932, prin intermediul președintei Nicolina col. Nicolescu și a doamnei inginer Mironescu, a împărțit daruri bolnavilor de la spitalul Filantropia și de la spitalul de copii.[65]
În anul 1935, Alexandrina Cantacuzino a adresat autorităților religioase o prezentare a activității de propagandă creștină ortodoxă a SONFR.[66] Cu acest scop, se înființase ora de reculegere, care se desfășura în toate școlile SONFR, în fiecare săptămână, de asemenea, concursul de religie, care avea loc în fiecare an, în luna februarie. S-au clădit capele la institutul SONFR din Iași, Craiova, biserică la Giurgiu, s-au strâns bani pentru biserici în Cluj, catedrala din Târgu Mureș, pentru case parohiale și biserici în București, susținerea primei mănăstiri de maici la Cluj, criptele bisericii Neamului de la Mărășești.
SONFR a organizat şi în anul 1937 un nou ciclu de conferinţe, cu tematică religioasă, la Externatul ortodox „Zoe Romniceanu” din Calea Moşilor nr. 148, cu intrare liberă şi cu următorul program[67]: 28 ianuarie-25 februarie 1937, Creştinismul şi Bolşevismul de preotul Valeriu Iordăchescu; Creştinismul şi Fascismul de Nichifor Crainic; Creştinismul şi Naţional-Socialismul de D. Stăniloae; Creştinismul şi Tragedia Spaniolă de Alexandrina Gr. Cantacuzino; Creştinismul Revoluţia Naţionalistă de Popescu Tudor, iar în martie 1937 Revoluţiile contimporane şi spiritul de ordin anglo-saxon de arhimandritul Iuliu Scriban şi Marea Revoluţie: Revoluţia Creştină de I. G. Savin.
SONFR și-a continuat activitatea și în perioada regimurilor dictatoriale care s-au succedat în România, până în anii comunismului. Astfel, în perioada domniei regelui Carol al II-lea şi a influenţei legionare, membrele SONFR nu au aderat la Frontul Renașterii Naționale, deoarece asociația nu promova o orientare politică. Totuşi, simpatiile de dreapta ale Alexandrinei Cantacuzino au determinat-o probabil, să admită, chiar să susţină, înscrierea membrelor societăţii în F.R.N., schimbări în terminologie (de exemplu, cuvântul stolul în loc de şcoală sau şedinţe străjereşti) şi chiar în programul şcolilor. Pe de altă parte, Alexandrina Cantacuzino încerca să întărească situaţia SONFR prin transformarea sa în societate confesională, unirea și protecția Bisericii Ortodoxe.[68]
În anii 1938–1939, Alexandrina Cantacuzino a ajuns în conflict cu regele Carol II-lea, căruia i-a reproşat public moralitatea sa îndoielnică şi atitudinea ireverenţioasă faţă de Regina Mamă Elena. În replică, a intervenit imediat Ministrul Educaţiei Naţionale şi Cutelor, care a înlocuit comitetul director al SONFR cu unul interimar, condus de Adina Tătărescu. Acesteia, practic, i s-a impus funcţia, altfel societatea fiind desfiinţată. La 6 noiembrie 1939, s-a constituit o Comisie interimară din 7 persoane, care a condus SONFR şi a activat în mod tradiţional până în septembrie 1940. Comitetul interimar a organizat conferinţe, concerte de muzică religioasă, a contribuit la numeroase cununii, a ajutat ostaşii români cu haine, alimente, a realizat numeroase reparaţii la şcolile SONFR.[69] Chiar legionarii au susţinut înfiinţarea de cantine pe lângă şcolile SONFR pentru copii săraci.[70] În această perioadă, Alexandrina Cantacuzino a fost arestată la domiciliu, iar după abdicarea regelui Carol al II-lea, noul Conducător al României, generalul Ion Antonescu, a hotărât reactivarea Alexandrinei Cantacuzino ca lideră a SONFR, la 11 septembrie 1940.
În toată ţara, societatea a patronat numeroase cununii religioase pentru a combate „imoralitatea concubinajului”[71]. Astfel, în lunile iunie şi iulie 1939 s-au cununat în întreaga ţară mai mult de 70.000 de concubini şi au fost legitimaţi astfel peste 100.000 de copii. Societatea a prelucrat sute de kilograme lână, transformându-le în veşminte pentru ostaşii ţării, cu ocazia concentrărilor şi mobilizării. S-au mai dăruit ţigări, cărţi, iconiţe, zahăr, lamâi, valoarea darurilor reprezentând sute de mii de lei, iar scrisorile de mulţumire ale ostaşilor au fost numeroase.[72]
În anul 1940 a fost propus un ciclu de conferinţe, cu titlul generic Viaţa religioasă, aşa cum este şi cum trebuie să fie, care s-au ţinut la radio de către membrii SONFR şi simpatizanţi: Alexandrina Cantacuzino, preotul Comana, Aida Vrioni, profesorul Savin, Nichifor Crainic, M. Vulcănescu, D. Băncilă, arhimandritul Scriban, preotul Dumitrescu Borza.
După pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord în vara anului 1940, SONFR a acordat ajutoare refugiaţilor basarabeni şi bucovineni, constând în mâncare, îmbrăcăminte, încălţăminte. În 1941, după eliberarea Basarabiei, SONFR a desfăşurat o activitate febrilă: înfiinţare de licee de fete la Chişinău şi Odesa, organizarea serbării Crăciunului din 1941 la Odesa. La Ordinea de zi pe armată, nr. 14, din 22 noiembrie 1941, mareşalului Antonescu a citat SONFR, spunând că această societate a îngrijit pe răniţi cu propriile mijloace, cu daruri din partea membrelor.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în localul liceului de fete din str. Principatele Unite 63, se organizase Spitalul nr. 358, unde au fost îngrijiţi în jur de 600 răniţi.[73]Majoritatea instituţiilor şcolare ale SONFR au fost, în perioada 1941–1943, ocupate de armata germană şi transformate în spitale: internatele din Bucureşti, Buzău, Craiova, Giurgiu, Iaşi (spital german), cel din Galaţi servea de adăpost bătrânilor şi copiilor.[74] Totuşi, activitatea şcolară se continua în alte şcoli, de exemplu în liceul bucureştean „Zoe Romniceanu” funcţionau 15 clase, cu 582 eleve. Bibliotecile funcţionau, elevele îşi luau cărţi pentru a le citi acasă. Totodată, aveau loc în şcoli diferite manifestări ca: serbarea datinilor, a patronului şcolii, împărţire de daruri în spitale, şezători organizate în cadrul educaţiei tineretului şcolar, şezători pentru răniţi, şezători în folosul „Asociaţiei fostelor eleve”.
Situaţia politică din România devenea însă tot mai dificilă, iar Ministerului Culturii Naţionale decidea și publica în Monitorul Oficial nr. 237 din 10 oct. 1942 – Partea I: se suprimau şcolile particulare. Preşedinta SONFR a susţinut un protest şi a obţinut unele modificări.[75] Dar în dimineaţa zilei de 12 octombrie 1944, Alexandrina Cantacuzino a decedat.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi preluarea puterii de către comunişti, membrele, proiectele de activitate, planurile de muncă, totul se schimba, inclusiv limbajul. Astfel, în loc de SONFR vorbim de Comitetul de Întreprindere al Salariaţilor Societăţii Ortodoxe, de activişti şi tovarăşi, de sarcini, resorturi, ziare muncitoreşti. Totodată, în spiritul muncii proletare, se organizau şedinţe bilunare, şedinţele comitetelor săptămânale, dar se formau şi echipe de dansuri naţionale, coruri, se ţineau chermeze.
Ultimul Congres al SONFR s-a desfăşurat la Cluj, la 10 decembrie 1944. Acolo s-a hotărât validarea Comitetului Central, iar Maria Soare, preşedinta generală, a expus un bilanţ al activităţii societăţii pe acest an şi obiectivele viitoare.
Regimul politic democratic era înlocuit cu regimul dictatorial comunist, iar SONFR a protestat la 20 ianuarie 1945 faţă de hotărârea Ministerului Educaţiei Naţionale de a desfiinţa orele de religie din şcolile de ucenici şi înlocuirea lor cu orele de educaţie moral–cetăţenească. Greutăţile însă abia începeau. Uniunea Femeilor Antifasciste reclama SONFR, spunând că desfăşoară o activitate politică împotriva noii orânduiri din România. De asemenea, Ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu decidea demiterea conducerii SONFR şi înlocuirea cu o comisie interimară formată evident din personalităţi cu convingeri comuniste, precum Sofia C. Titel Petrescu, Alexandrina Mircea sau Victoria St. Voitec.[76]
Procesul desfiinţării societăţii a durat mai mulţi ani şi s-a petrecut în etape. Au fost subminate toate şcolile ortodoxe, transformate în şcoli de surori medicale, educatoare şi au fost desfiinţate toate filialele. În 1948 a început reorganizarea învăţământului românesc după model sovietic, toate institutele ortodoxe ale SONFR fiind desfiinţate. SONFR a fost desfiinţată oficial în 1948, dar activitatea ei încetase încă din anul 1945.
Concluzii
Membrele SONFR au fost femei active, cu idealuri profund umane, manifestate constant, ceea ce a adus desigur și Biserica ortodoxă printre susținători. Feministele, ca și clericii, au militat continuu pentru: creşterea prestigiului bisericii ortodoxe, întărirea ideii naţionale, dezvoltarea educaţiei culturale, morale şi religioase a tinerei generaţii. Aceste obiective au fost nu doar afirmate teoretic în numeroasele şedinţe, adunări sau congrese ale societăţii, ci au fost urmărite practic, printr-o gamă variată de activităţi. Comitetele parohiale, din București și din alte orașe, au avut deseori inițiative și realizări educative, culturale, religioase cu scopul sprijinirii copiilor, a bolnavilor, a femeilor, construirea de biserici, culturalizarea populației.
Activitatea parohiilor SONFR este demonstrată mai ales în Bucureşti, unde documentele păstrate prezintă realizările remarcabile ale parohiilor Lucaci, Oţetari, Sf. Apostoli, Biserica Albă, Cuibul cu Barză, Sf. Voevozi, Ghencea, Sf. Nicolae Șelari, Popa Chițu, Cărămidarii de Jos și multe altele. Aceste parohii au patronat şcoli, bibilioteci, au organizat concerte religioase, bazare, festivaluri şi conferinţe.
Influenţa şi activitatea SONFR s-a extins treptat în toată ţara, fiind mai reprezentativă în Muntenia şi Moldova (aici s-au desfăşurat majoritatea adunărilor generale şi congreselor) şi mai limitată în Banat şi Transilvania, probabil şi din cauza propagandei catolice. SONFR s-a manifestat şi în Basarabia, înfiinţând filiale, şcoli ortodoxe la Chișinău, Odesa.
Prin ideologia sa profund umană şi creştină-ortodoxă, prin componența sa diversă social și profesional, prin inițiativele de colaborare cu Biserica Ortodoxă și realizările multilaterale pe timp de pace şi de război, SONFR rămâne un model de societate feministă în România interbelică.
Bibliografie:
- Arhivele Naționale ale României (ANR), fond Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române, dosarele 3, 4, 14, 19, 26, 38, 45, 65, 74, 138, 157, 174, 181, 189, 190, 198, 222, 245, 250, 271, 494, 541, 558, 559, 563, 566, 586, 599, 644, 646..
- Alexandrina Cantacuzino, Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală. Discursuri, conferinţe, articole, scrisori, Bucureşti, Tipografia Românească, 1928.
- Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Darea de seamă a Comitetului Central pe anii 1916–1919, MINIERVA, Institutul de arte grafice şi editură, Bucureşti.
- Elena Dr. Bogdan, Feminismul, Tipografia Huniadi, Timişoara, 1926, p. 73, 74; Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc, Studiu şi antologie de texte (1929-1948), Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 36.
- Paraschiva Câncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România, Editura Politică, Bucureşti, 1976.
- Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucuresti, 2003.
- I. Florescu, Mişcarea feministă între anii 1918 şi 1921, EXTRAS din Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol, XIV, 1977, Editura Academiei RSR, Iaşi
- Elvira–Ecaterina Ivănescu, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române (1910–1948, 1990–2001), Editura Universitaria Craiova, 2001.
